Ce legătură este între depresie și agresivitate?

Am zile mai puțin bune în care îmi vine să spun: “Mă simt deprimată”. Aproape de fiecare dată când rostesc asta îmi amintesc că de fapt din punct de vedere clinic depresia nu este o stare de indispoziție care durează o zi sau câteva zile, nu este cauzată de o ceartă cu partenerul de cuplu sau de o vreme ploioasă.

Vorbim de depresie atunci când pentru o perioadă de minim două săptămâni ne confruntăm cu simptome din următoarele domenii:

• motivațional: apatie, lipsă de speranță, lipsă de energie, lucrurile par lipsite de sens;

• emoțional: creșterea sentimentelor de furie, anxietate, vină, rușine, simultan cu scăderea capacității de a manifesta emoții pozitive și chiar cu dispariția capacității de a simți plăcere;

• cognitiv: apar dificultăți de concentrare, de memorare, iar conținutul gândurilor despre sine, despre lume și despre viitor este predominant negativ;

• comportamental: apare izolarea de prieteni, renunțarea la activități care altădată erau plăcute;

• biologic: probleme cu somnul, pierderea interesului pentru sex, pierderea sau creșterea excesivă a poftei de mâncare.

Cum ajungem la depresie? Care sunt factorii care pot favoriza instalarea depresiei și ce ne protejează de depresie? Diversele abordări terapeutice dau răspunsuri diferite acestei întrebări și un răspuns complet ar depăși cu mult spațiul unui articol. Dar aș vrea să abordez aici un posibil model, care va rezona cu unii cititori, pornind de la o lectura recenta: “10 abordări terapeutice ale depresiei”, scrisă de Dietmar Stiemerling. Acest model presupune că una dintre formele depresiei este rezultatul inhibării agresivității.

Ce se întâmplă, care este mecanismul implicat? Persoana în cauză este furioasă pe o persoană care a frustrat-o sau a nedreptățit-o, dar nu poate simți sau exprima mânia. Cândva în copilăria timpurie, copilul a învățat că furia lui, care era de altfel un răspuns instinctual firesc la anumite frustrări inerente vârstei, nu este acceptabilă pentru persoanele apropiate.

Voi da câteva exemple. Petre a fost un copil care atunci când era furios, vedea ca mama lui se întrista. Maria, dacă era furioasă, primea un răspuns similar de la tatăl ei, care începea să țipe la ea. Andrei primea replici care induceau rușine și era amenințat cu pedepse. Ne-am putea întreba care erau resorturile din spatele acestor reacții ale părinților. Niște posibile răspunsuri, dar nu singurele, ar fi că: Petre avea o mamă ea însăși inhibată din punct de vedere al agresivității și izbucnirile de furie ale fiului ei o puneau în pericolul de a i se trezi propria agresivitate; in familia Mariei exista o mare cantitate de agresivitate reprimată, iar exprimarea agresivității era tabu pentru că punea în pericol sistemul familial; pe Andrei mama lui îl vedea ca pe o persoană de același rang și intra într-o luptă de autoafirmare, trăind furia lui ca pe o devalorizare a propriei persoane. În toate aceste cazuri, adulții transmit copiilor foarte clar mesajul că agresivitatea lor nu este acceptată, iar copilul trăiește teama de consecințele propriei agresivități (pierderea iubirii, pedeapsă, rușine) și va renunța treptat să o mai exprime.

Ajunse la maturitate, persoanele din exemplele anterioare ar putea sa nu mai aibă acces la afectele de furie în contexte în care ar fi normal să le simtă și să acționeze. Sau ar putea să le simtă, dar să fie incapabile să le exprime. Cum se ajunge însă de aici la un episod depresiv? În momentul în care într-un context apar afecte agresive, afectul este alungat din conștiință, dar pentru a fi ținut în inconștient psihicul consumă o mare cantitate de energie, lăsând persoana devitalizată. Stiemerling descrie procesul foarte plastic: “Energia agresivă care tindea la început către o descărcare în forță, și al cărei drum spre exterior a fost blocat, creează o mare care inundă psihicul purtătorului ei și duce la devitalizarea acestuia” (pag.86).

Al doilea aspect este că, dacă furia este prea intensă pentru a fi refulată, direcția mâniei este schimbată, fiind deplasată de la obiectul împotriva căruia se îndreaptă către propriul sine. Neputându-și orienta mânia asupra agresorului, persoana în cauză o va descărca pe sine însuși.

Aceste două procese interne pot face ca persoanele din exemplele de mai sus să ajungă într-o stare de devitalizare depresivă pe care să o trateze cu dependențe de substanțe, binging pe Netflix și alte metode mai puțin sănătoase de a face față dificultăților emoționale, sau, într-un caz mai fericit, în cabinetul unui terapeut unde pot să descâlcească firele propriului istoric.

Ce se poate face dacă te regăsești într-un tipar descris mai sus și dacă incapacitatea de a simți și manifesta furia îți afectează viața:

1. Îți permiți să simți furie, să recunoști semnele corporale subtile care anunță că ai putea fi furios/furioasă (abdomen încordat, nod în gât, accelerarea pulsului). Este posibil ca la început să te simți furios a treia zi după un incident, dar este ok să trăim această stare atunci când putem. Cu timpul, agresivitatea va putea fi trăită chiar în timpul evenimentului.

2. Conștientizezi că nu mai ești un copil furios, iar persoana pe care ești mânios în prezent nu este mama sau tata, ci un adult, ca și tine, în fața căruia poți găsi modalități de a exprima furia. Poți să iți dai voie, ca adult, să trăiești și să exprimi furia care ți-a fost interzisă în copilărie.

3. Începi cu pași mici să exprimi agresivitatea în contexte puțin amenințătoare, în care te simți în siguranță și riscurile sunt mici.

Dacă pașii descriși mai sus par dificili, a apela la o formă de terapie sau consiliere poate fi o soluție.

Sursă bibliografică: “10 abordări terapeutice ale depresiei”, Dietmar Stiemerling, Editura Trei, 2006